luni, 19 martie 2018

EDGAR ALLAN POE - THE RAVEN - CORBUL

(în tălmăcirea mea)

Într-o vreme veche, într-o noapte,
Dintr-o liniște de gânduri înfiripat firav,
Citeam dintr-un volum ciudat, uitat de Lore,
Când dintre file mi-am ridicat privirea
deodat'
Căci se-auzea la ușă străin un cântec straniu
Și Cineva de dincolo de ea
Nimic mai mult.

O, da, era Decembrie - un șarpe muribund
Ca umbra pe podea
Și-nfrigurat speram să vină zorii,
Fiindcă zadarnic căutam să împrumut,
Din amintiri, frumoasei fete fără nume,
Căreia îngerii îi spun, azi, Lore,
Din cărțile-mi triste, durerea celor plecați
În veșnicii.

Și îmi simțeam nesiguranța
În valul perdelei purpurii,
Perdea ce tremura neliniștit,
Cum inima îmi tremura,
Căci dincolo de ușă Cineva cerea
Din noapte să intre Străin în casa mea,
Nimic mai mult.

Azi sufletul îmi e puternic, dar atunci
O clipă am ezitat și-apoi
I-am spus celui de dincolo de ușă,
Celui străin ca un strigoi,
Că mi-a bătut în ușă, însă eu, fiind singur,
L-am auzit și i-am deschis-o larg
Dar, dincolo de ea, îmi răspundea
Întunecimea nopții.
Și nimic mai mult.

Căci Nimeni dincolo de ușă,
Doar noaptea adânc din noapte mă privea,
Iară eu, rămas în prag, un timp, cutremurat,
Eram încremenit ca într-un vis,
Ca într-o teamă,
Cum nimeni înainte nu îndrăznise s-o viseze,
Din care se-auzea, nimic mai mult,
Doar un cuvânt:
"Lenore".

Când m-am întors în  cameră, cu sufletul văpaie,
Am auzit înc-o bătaie, mai tare decât înainte,
Mi-am zis că-i la fereastră Cineva
Și-am zis să văd ce este, să deslușesc misterul,
Când, în secunda tainei, simțeam în  inimă
Doar vânt,
Nimic mai mult.

Deschis-am larg fereastra și atunci
Trecute zile din Secolele Sfinte
Mi-au deslușit un Corb semeț
Dintr-o eternă clipă ce-a zburat
Până deasupra ușii, până  pe bustul Zeiței Pallas,
Până  pe tocul ușii, un corb,
Nimic mai mult.

O pasăre  de abanos, ce își  râdea de trista-mi fantezie
Cu-nfățișarea aspră și gravă a feței  pe care o purta,
Cu-o creastă tunsă ghioștină, ghimpată, veșnică,
Rătăcită din tărâmul nocturn, ca o fantomă,
Iar eu am întrebat-o:
"Ce serenisim nume porți, pe țărmul plutonian al Noii?"
Iar Corbul mi-a răspuns:
"Mă cheamă NICIODATĂ".

Și-atunci, uimit de pasărea vicleană,
Cu-al ei curat răspuns irelevant, am observat
Împărtășitul imposibil - fiind mai bine așezat
Pe tocul ușii, pasăre ori fiară ori sculptură,
Cu numele straniu - "Niciodată".

Pe bustul placid, el a rostit atât.
Un spectru ce încăpea într-un cuvânt și singur,
Nu doar o pană neagră rătăcită,
Ci el însuși întunecat întreg într-un cuvânt,
Iar eu am apucat să bâigui:
"Precum aceia dintre prieteni ce m-au părăsit,
Așa va fi și  Corbul, cum Speranța,
Mâine mă va părăsi  în zori de zi" -
Dar Corbul de Acolo:
"Niciodată".

Muncit în liniștea din noapte de răspuns mi-am spus:
"Fără-ndoială aceasta-i Știința sa deprinsă
De la vreun Maestru trist și prigonit
Într-un surghiun, într-un exil, în Melancolia grea înveninată,
Dar al Speranței -
Niciodată.

Însă Corbul își râdea de visul meu, iar eu
M-am așezat pe-un jilț,
'Naintea păsării și a sculpturii și a ușii,
Iar mai apoi, m-am scufundat în catifea, m-am legănat
În vis și în închipuirea-ceea vie, voind să înțeleg
Cum oare o pasăre  nevinovată putea să fie
Aspră și îngrozitoare, croncănindu-mi că o cheamă
"Niciodată".

Ghicitor, vroiam să aflu înțelesul vorbei
Păsării, căreia ochii îi ardeau în mine
Frământat de ghicitoare, ținându-mi fruntea
Rezemată în catifeaua pernei violetă, căptușită de lucirea lămpii,
Catifea pe care pasărea cu nume straniu
Nu o va atinge
Niciodată.

Și aerul a devenit mai dens și parfumat
Ca de-o cădelniță imaginară
Din gândul unui Serafim cu picioarele ca niște  smocuri
Și-am strigat: "Chiar Dumnezeu, prin acest  Înger,
Ți-a trimis balsam pentru durere,
Poruncă să o uiți pe cea mai frumoasă dispărută,
Pe Leonore, te rog și eu s-o uiți pe draga mea Lenore, cea pierdută!"
Dar Corbul mi-a răspuns: "O, nu. Și
Niciodată".

"Dar Pasăre, tu ești  Profet ori Diavol?
De te-a trimis Înșelătorul ori Furtuna ce te-a aruncat
Pe țărmul putrezit, dar nevăzut, în deșertăciune,
În casa-mi bântuită, spune-mi, Pasăre cu ochiul de tăciune,
Există vreun balsam, Acolo, în Galaad? răspunde-mi!
Să beau din el și să o uit?"
Și Corbul mi-a răspuns: "O, nu. Și
Niciodată".

Iar eu i-am zis: "Profet ori Pasăre ori Tată al Minciunii,
În Raiul ce se află sus și peste Bolta înstelată,
Prin care pe Dumnezeu îl adorăm,
Spune-i sufletului meu trist
Dacă pot să regăsesc o fată, numită, în Eden, Lenore."
Corbul zise:
"Niciodată".

"Cuvântul tău înseamnă despărțire!
Pasăre ori fiară, pleacă de unde-ai venit, du-te în Furtună
Ori pe tărâmul plutonian al Noii,
Dar ia cu tine norul negru
Și semnul minții ce ți-a rostit suflarea,
Pleacă din tocul ușii mele, pleacă și lasă-mă
În însingurarea-mi liniștită!
Din întristarea mea tu scoate-ți pliscul ca un stilet!"
Dar Corbul zise:
"Niciodată".

Și Corbul, care niciodată nu se zbate, încă șade și acum
Pe bustul palid al Zeiței Pallas,
Cu ochii arși c-ai unui demon ce visează,
Iară lumina de lămpaș, pe care o străbate,
Îi aruncă umbra pe podea
Și sufletul meu din acea umbră
Ca un șarpe se plimbă pe podea
Și n-o să zboare
Niciodată.