http://www.clipa.com/a15691-HORIA-MUNTENUS-NU-MA-VA-PUTEA-SF194-SIA-DEC194-T-CORBUL-TINERETII-MELE%E2%80%9D.aspx
CONFLUENȚE
http://confluente.ro/cristina_oprea_1449489223.html
- Cristina OPREA: Domnule Horia Muntenus anul acesta care se încheie (2015), se pare că a fost un an benefic pentru dumneavoastră deoarece aţi publicat un roman extrem de interesant, prin modul de scriere şi abordare a subiectului. Aţi lansat cartea în mai multe oraşe din ţară şi aţi fost apreciat pentru calităţile dumneavoastră scriitoriceşti. Aş dori să vă pun câteva întrebări şi prima dintre ele ar fi ce v-a motivat să scrieţi acest roman numit „Dincolo de stelele reci”?
- Horia MUNTENUS: Amintirile adolescenţei şi tinereţii mele. Poate, mai cu seamă, una dintre ele, o întâmplare legată de întâlnirea mea cu un corb. În înserare, păşind pe poteca şerpuitoare a unui cimitir, când luna era răsărită dar soarele încă nu era apus, veneam de la o fată frumoasă, păşeam printre morminte, pe scurtătură, spre casă. Eram cu inima înflăcărată, rob al visurilor şi al entuziasmului de îndrăgostit. Şi, în acea lumină stranie a cerulului, la hotarul dintre zi şi noapte, am văzut un corb aşezat pe o cruce veche de lemn. Mirosea iarba cosită. Eu m-am aşezat sub un prun al cimitirului şi am privit pasărea cum mă privea. Nu se auzeau decât greierii. Apoi soarele a apus, pasărea a croncănit de câteva ori, i-au fâlfâit aripile şi a dispărut în noapte. Eu am mai rămas puţin. După o vreme m-am ridicat de sub prun şi mi-am urmat drumul spre casă.
A doua zi, iarăşi am mers la fata pe care o iubeam şi seara am urmat acelaşi drum. L-am întâlnit din nou şi, la fel, soarele nu era apus, deşi luna răsărea. El tot acolo, pe aceeaşi cruce. Şi iar ne-am privit o vreme. El iar croncănea, fâlfâind din aripile negre, în noapte zburând.
Într-a treia zi, a trebuit să îl ajut pe tata la treburi şi nu am mai mers la fata mea dragă. Dar când s-a apropiat seara, am fugit în cimitir să îl găsesc. Era exact în acelaşi loc, aşteptându-mă. Iar mie mi se aprinsese inima de bucurie. Simţeam amândoi, el în inima lui de pasăre, eu în inima mea de poet, o imensă şi o puternică prietenie. O bucurie fantastică. Era secretul meu. Însă, în ziua aceea, am ştiut amândoi că era ultima noastră întâlnire. Şi parcă ne-am jurat, privindu-ne pentru ultima dată, prietenie eternă. Şi aşa a şi fost. Eu am mai mers, în vara aceea, la fata mea dragă şi am trecut pe aceeaşi potecă şi nu l-am mai întâlnit.
De-a lungul timpului am mai văzut corbi. Unii dintre ei m-au pândit, stau la pândă încă, aşteaptă şi azi să cad, să mă prăbuşesc, să mă poată ataca în voie. Dar nu le este îngăduită această şansă. Nu mă va putea sfâşia decât corbul tinereţii mele.
- Cristina OPREA: Viaţa unui scriitor este extrem de interesantă, de la debut şi până la maturitate, el urcă nişte trepte. Treptele sale sunt formate din scrierile sale, din articole, recenzii, poezii, romane. Ce importanţă are un roman în viaţa unui scriitor?
- Horia MUNTENUS: Pentru un scriitor, orice carte a sa este o piatră de încercare, cum pentru un chirurg orice intervenţie chirurgicală. Orice volum poate muri cum poate muri un pacient pe masa de operaţie. Dacă pacientul va fi salvat, el se va întoarce la medic cu recunoştinţă.
- Cristina OPREA: Aud mereu pe stradă că românii nu citesc. De aceea aş dori să vă întreb… se mai citeşte în România?
- Horia MUNTENUS: Se citeşte în România. E adevărat, din pricina multor factori, extraordinar de puţin, raportat la cât de mult se citeşte în Occident. Spre exemplificare, nu se citeşte în întreaga Românie cât se citeşte la Londra.
- Cristina OPREA: Cum este privită literatura contemporană românească de public şi de critică?
- Horia MUNTENUS: Fac parte din publicul cititor. Literatura contemporană română are nevoie de accesul la public şi de accesul publicului la cărţile autorilor români contemporani. Acest dublu acces, în zilele noastre, este restricţionat, încă, de factori de control şi de cenzură culturală. Singurul care poate stabili valoarea unui scriitor este cititorul, lector simplu sau critic literar. Şi cititorului nu trebuie să i se îngrădească accesul la carte, nimeni nu are dreptul să îi „selecteze” lecturile. Au apărut însă librăriile online, pe internet, titlurile se pot solicita prin comandă electronică. Din fericire, lucrurile evoluează şi au loc transformări istorice.
Eu fac parte dintr-o generaţie care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în ultimele două decenii ale comunismului în România. În 1990 aveam 25 de ani. Apoi mi-a fost dat să trăiesc primele două decenii ale criptocomunismului. Nu a fost uşor. Comunismul a născut scriitorul Golem, stăpânul redacţiilor literare şi al editurilor – elogia partidul lui Karl Marx, Lenin şi Stalin. Criptocomunismul l-a preluat şi l-a numit Cameleon, l-a avansat în grad, prin ordin pe unitate, l-a acoperit, i-a dat înfăţişarea omului de dreapta care predică democraţia, integrarea europeană, normele occidentale, lupta antidiscriminare, correct politics, transparenţa, egalitatea şanselor, libera concurenţă et caetera. Dar a fost acoperit, a fost îmbrăcat cu o haină care nu i se potriveşte şi, se vede cu ochiul liber, poartă o haină care ori îi este prea strâmtă ori îi este prea largă – pantalonii ori îi sunt prea lungi ori prea scurţi.
Cameleonul şi-a păstrat funcţiile de decizie, s-a văzut încurajat de această cacealma istorică pe care o traversăm, indiscutabil, cu efecte dăunătoare. Aporiile sociale îi oferă un cadru perfect de manifestare, dar manifestarea aceasta este una toxică. Pentru că dincolo de demagogie şi de elucubraţie mai are trei „calităţi”: aroganţa, mimetismul sau maimuţăreala şi moftul. De aici şi penibilitatea cu rang de savantslîc care îl propulsează ca pe un mare consumator al banilor publici, ca beneficiar exclusiv al unui „socialism cu faţă umană”. Este sinistru să descoperi că, la un sfert de secol de la prăbuşirea comunismului, schema de organizare a vieţii culturale din România ţine de modelul comunist, că banii publici întreţin peste 20.000 de sinecure „culturale” – cine sunt cei peste 20.000 de sinecurişti şi care sunt performanţele lor? Răspunsul stă în mecanismul prin care aceşti trântori alcătuiesc o armată de asfixiere a autenticităţii, a valorii – ei nu au alt rol decât acela de a împiedeca, de a bara afimarea concurenţei reale, accesul la public.
Generaţia mea în aceste lucruri şi-a găsit obstacolele. Mă rog, generaţia mea a fost cea a revoluţiei, poate că asta i-a speriat – eu fac parte din generaţia lui Călin Nemeş şi a lui Lucian Matiş, o generaţie autentic nonconformistă, imposibil de dresat, dar au venit generaţiile mai tinere, care au beneficiat de acelaşi tratament. Cu toate astea, nu au lipsit „recrutările” şi unii dintre tineri „s-au înregimentat”, au deprins repede obiceiurile celor „vechi”, s-au obişnuit cu banii din conturile Republicii şi cu obedienţa faţă de „maeştri”, cu deferenţa faţă ispravnicii bolşevismului de odinioară, însă calitatea artistică a lucrărilor acestor tineri e jalnică, în conformitate cu probele lor morale sau cu ghinionul de a-şi dori gloria vreme de cinci minute. În carte vorbesc despre asta, despre „norocul” de a fi „deştept” cinci minute.
Omul e ca pomul, spune o vorbă veche, se cunoaşte după roade. Uneori se evidenţiază mai bine când reuşeşte să învingă obstacolele: cu cât sunt mai mari, cu atât i se vede mai bine caracterul. Celor tineri şi autentici nu le recomand nimic fiindcă ştiu să îşi aleagă singuri. Altfel nu sunt nici tineri şi nici autentici. Au citit desigur „Scrisori către un tânăr poet” acolo unde Rainer Maria Rilke le sugerează unele lucruri. Cei precizaţi de încrederea lor în ei înşişi vor avea mereu în inimi câte o cameră Sambo. Au venit şi peste mine situaţii în care mi s-au oferit cele „cinci minute”. Nu am căzut în capcane. Mi-am dorit mult libertatea. Libertatea – această extraordinară zvâcnire a spiritului! Chiar dacă libertatea e suferinţă. Şi am avut şansa suferinţelor. Dar am avut şi beneficiul luptei. Am preferat statutul luptătorului, în locul castravetelui de seră. Din păcate, există în literatura română contemporană foarte multe legume al căror „succes” se datorează intervenţionismului politic.
- Cristina OPREA: Este promovat scriitorul român contemporan pe plan european sau mai bine spus, pe plan internaţional?
- Horia MUNTENUS: Înainte de a promova un scriitor român contemporan în afara ţării, e nevoie de o limpezire a apelor în România. Sub această umbrelă a promovării culturii scrise contemporane „peste hotare” se ascund comportamente meschine. E pueril să credem că centrele noastre culturale înfiinţate „în lume” se ocupă cu altceva decât cu tocarea banilor şi cu „lansarea” unor legume (cum spuneam) crescute în serele „partidului” din România. Pe autorii „exportaţi”, astfel, cu tonele, nu îi citeşte nimeni pe acolo, dar aici, în ţară, ni se „raportează” succesul uriaş de care s-au bucurat „în afară”, pentru a ni se impune respectul şi consideraţia faţă de aceste „valori”. Şi sunt sume fabuloase pe care le cheltuie statul român cu această „teorie”.
Scriitorul român trebuie promovat înainte de orice în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. În apele limpezi e transparenţă. E nevoie, organic, de o mare reformă culturală în România. E multă îmbâcseală în România. Trebuie să tragem draperiile ferestrelor, să intre soarele, să lumineze, soarele va omorî microbii. Trebuie deschise ferestrele, să se aerisească. În România aerul este stătut şi inimile conducătorilor au igrasie, apele sunt tulburate de broaştele care se cred rechini în baltă.
Da, e imperios ca statul să se implice în susţinerea Culturii, nu în susţinerea minciunii şi a propagandei ieftine. Un stat normal, un stat neafectat de tare, ştie să o facă în mod responsabil, fără discriminarea ideilor, autorilor, fără să impună cenzura, fără să cultive şi fără să impună făţiş o anumită clică.
Dar Statul nu e o noţiune abstractă, căzută din cer. Când vorbim despre Stat înţelegem oameni care ocupă funcţii ale Statului. La noi valoarea intelectuală este suplinită de funcţie iar prestigiul personal are culoarea aroganţei slujite de prostie. De aceea deciziile sunt cum sunt şi personalităţile creatoare umilite. Statul are nevoie de o reformă în domeniul organizării vieţii culturale din România. Observăm cu toţii că de 25 de ani avem parte de un neodirijism cultural. În fapt, marginalizarea valorilor continuă. Accesul la resurse şi la cititori este îngăduit doar unor aleşi ai regimului. Şi regimul este acelaşi, chiar dacă a îmbrăcat altă blană – e un Ianus care îşi arată feţele în alternanţă.
Eu sper însă în democratizare, în conjuncturi favorabile, în puterea de a rezista, de a lupta în continuare pentru afirmarea libertăţii competiţiei. În domeniul cărţii, artelor în general, în România se evită competiţia, este practicat de către regim protecţionismul în favoarea perpetuării unor structuri fără viziuni şi aspiraţii democratice. Îngrădirile sunt impuse prin instrumentele unui tip de regim neofeudal. Asta a determinat ca România să fie retrogradă în multe domenii. Schimbările sunt însă inevitabile. Trăim totuşi în Istorie, indiferent de ambiţiile unora sau altora de a o refuza. Neofanarioţii zilelor noastre asta nu pot înţelege sau accepta.
Da, scriitorul român trebuie promovat, înainte de orice, în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. E nevoie de o schimbare de optică asupra vieţii noastre culturale. Se risipesc sume astronomice din banii publici, de la Guvern sau din fondurile consiliilor locale şi judeţene pentru organizarea unor festivităţi şi spectacole jalnice, demne de „Noua Cântare a României”, cu mult kitch, mici şi fum, „evenimente” care folosesc populismului deşănţat al baronilor locali, staruri ale întruchipării prostiei, feudali ai „timpurilor noi”, în jurul cărora gravitează totul. Este expresivitatea lor „culturală”. Pe de altă parte, nenumăraţi limbrici analfabeţi cu diplome, angajaţi ai inspectoratelor pentru cultură, ai direcţiilor de cultură din primării, ocupă, fără smerenie, dar cu nesimţire, posturile statului, stau ciorchine, cu „importanţă”, pe funcţii, declamând amicilor, vecinilor şi rudelor că lucrează „la cultură”. În general, pentru o funcţie la stat, în România, este suficientă o diplomă universitară de la fabrica de diplome, o pilă pusă de tati ori de unchiul din structuri şi o recomandare de la partid.
Fără aceste imense risipe, muzicienii ar putea fi recompensaţi altfel, în Filarmonici, teatrele susţinute cu adevărat, cinematografia încurajată. Librăria ar putea fi subvenţionată pentru scăderea comisionului de difuzare, cartea nu ar mai ajunge la preţuri uriaşe. Statul însuşi ar putea dezvolta o reţea naţională de librării. E nevoie de o altă lege a sponsorizării, care să evidenţieze şi să încurajeze mecenatul. Sunt multe alte măsuri care pot fi luate în interesul dezvoltării bibliotecilor publice, a pieţei de carte. Înţeleg prin piaţa de carte din România nu doar editurile, librăriile sau reţelele de difuzare a cărţii, ci şi scriitorul şi traducătorul – ei trebuie sprijiniţi prin burse de creaţie, prin susţinerea rezultatului bursier în editare şi, în urma editării, prin evaluarea rezultatelor primirii cărţii de către publicul cititor şi de către critica literară. Banii aceştia se pot obţine din schimbarea viziunii legate de susţinerea culturii scrise. O mulţime de paraziţi stau călare pe reviste aşa-zis culturale, finanţate din banii publici, reviste care nu mai au nici un fel de audienţă, care apar din rutină, numai şi numai să apară.
Nici nu vă închipuiţi câte milioane de Euro se prăpădesc anual cu acestea, cu întreţinerea sediilor, cu plata tipografierii şi a hârtiei, cu plata unor salarii deloc neglijabile. Nicăieri în Occident nu veţi întâlni salarii date de stat unor indivizi pentru că sunt poeţi. Dar la noi plouă cu aşa zisele reviste culturale, subvenţionate de guvern sau de consilii judeţene. Majoritatea sunt conduse de veleitari îngâmfaţi şi acoperite ca nişte cearceafuri de tot felul de urdori şi de puchine, de aberaţii, de prostii. Veleitari, grafomani, ipocriţi, şarlatani care speră să iasă la pensie de la „locul lor de muncă”. Azi, aceste reviste sunt cancerul culturii noastre scrise. Pentru că produc rataţi pe bandă rulantă şi întreţin o stare de confuzie şi de dezarticulare culturală. Trăim totuşi în secolul XXI. Partidul comunist unic şi călăuzitor ar fi trebuit să dispară în 1990. Iată, însă, că tentaculele lui de stafie se întind, totuşi, până în zilele noastre. Mulţi dintre activiştii lui supravieţuitori sunt ca stafiile care bântuie încă prin societate. Bântuie ca nişte „morminte văruite”, nu au conştiinţa morţii lor, doar bântuie cu hârţoagele în mâini şi cu ştampilele, ca în vremea stalinismului, ca pe vremea răposatului lor iubit conducător din ultimele decenii ale secolului trecut – numai că mortul de la groapă nu se mai întoarce, oricâte limbi i-au dat împuşcatului, în timpul vieţii, în gaura dosului, oricâte bocete i-ar aduce, în continuare, stafidiţii.
- Cristina OPREA: Vă mulţumesc mult pentru acordarea acestui interviu şi pentru francheţea dumneavoastră. Aşa cum spunea Shakespeare „Omul e un mic univers”, iar domnia voastră ne-aţi dezvăluit câte ceva din universul trăit. Vă doresc ca Anul Nou 2016 să vă încununeze evoluţia spirituală cu mai multe apariţii editoriale, să vă aducă inspiraţie în proiecte noi şi de anvergură.
CONFLUENȚE
http://confluente.ro/cristina_oprea_1449489223.html
- Cristina OPREA: Domnule Horia Muntenus anul acesta care se încheie (2015), se pare că a fost un an benefic pentru dumneavoastră deoarece aţi publicat un roman extrem de interesant, prin modul de scriere şi abordare a subiectului. Aţi lansat cartea în mai multe oraşe din ţară şi aţi fost apreciat pentru calităţile dumneavoastră scriitoriceşti. Aş dori să vă pun câteva întrebări şi prima dintre ele ar fi ce v-a motivat să scrieţi acest roman numit „Dincolo de stelele reci”?
A doua zi, iarăşi am mers la fata pe care o iubeam şi seara am urmat acelaşi drum. L-am întâlnit din nou şi, la fel, soarele nu era apus, deşi luna răsărea. El tot acolo, pe aceeaşi cruce. Şi iar ne-am privit o vreme. El iar croncănea, fâlfâind din aripile negre, în noapte zburând.
Într-a treia zi, a trebuit să îl ajut pe tata la treburi şi nu am mai mers la fata mea dragă. Dar când s-a apropiat seara, am fugit în cimitir să îl găsesc. Era exact în acelaşi loc, aşteptându-mă. Iar mie mi se aprinsese inima de bucurie. Simţeam amândoi, el în inima lui de pasăre, eu în inima mea de poet, o imensă şi o puternică prietenie. O bucurie fantastică. Era secretul meu. Însă, în ziua aceea, am ştiut amândoi că era ultima noastră întâlnire. Şi parcă ne-am jurat, privindu-ne pentru ultima dată, prietenie eternă. Şi aşa a şi fost. Eu am mai mers, în vara aceea, la fata mea dragă şi am trecut pe aceeaşi potecă şi nu l-am mai întâlnit.
De-a lungul timpului am mai văzut corbi. Unii dintre ei m-au pândit, stau la pândă încă, aşteaptă şi azi să cad, să mă prăbuşesc, să mă poată ataca în voie. Dar nu le este îngăduită această şansă. Nu mă va putea sfâşia decât corbul tinereţii mele.
- Cristina OPREA: Viaţa unui scriitor este extrem de interesantă, de la debut şi până la maturitate, el urcă nişte trepte. Treptele sale sunt formate din scrierile sale, din articole, recenzii, poezii, romane. Ce importanţă are un roman în viaţa unui scriitor?
 |
| 2013 LA TEATRUL DIN CARACAL |
- Cristina OPREA: Aud mereu pe stradă că românii nu citesc. De aceea aş dori să vă întreb… se mai citeşte în România?
- Horia MUNTENUS: Se citeşte în România. E adevărat, din pricina multor factori, extraordinar de puţin, raportat la cât de mult se citeşte în Occident. Spre exemplificare, nu se citeşte în întreaga Românie cât se citeşte la Londra.
- Cristina OPREA: Cum este privită literatura contemporană românească de public şi de critică?
 |
| COPERTĂ DE FLORIN PĂRĂVAN |
Eu fac parte dintr-o generaţie care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în ultimele două decenii ale comunismului în România. În 1990 aveam 25 de ani. Apoi mi-a fost dat să trăiesc primele două decenii ale criptocomunismului. Nu a fost uşor. Comunismul a născut scriitorul Golem, stăpânul redacţiilor literare şi al editurilor – elogia partidul lui Karl Marx, Lenin şi Stalin. Criptocomunismul l-a preluat şi l-a numit Cameleon, l-a avansat în grad, prin ordin pe unitate, l-a acoperit, i-a dat înfăţişarea omului de dreapta care predică democraţia, integrarea europeană, normele occidentale, lupta antidiscriminare, correct politics, transparenţa, egalitatea şanselor, libera concurenţă et caetera. Dar a fost acoperit, a fost îmbrăcat cu o haină care nu i se potriveşte şi, se vede cu ochiul liber, poartă o haină care ori îi este prea strâmtă ori îi este prea largă – pantalonii ori îi sunt prea lungi ori prea scurţi.
Cameleonul şi-a păstrat funcţiile de decizie, s-a văzut încurajat de această cacealma istorică pe care o traversăm, indiscutabil, cu efecte dăunătoare. Aporiile sociale îi oferă un cadru perfect de manifestare, dar manifestarea aceasta este una toxică. Pentru că dincolo de demagogie şi de elucubraţie mai are trei „calităţi”: aroganţa, mimetismul sau maimuţăreala şi moftul. De aici şi penibilitatea cu rang de savantslîc care îl propulsează ca pe un mare consumator al banilor publici, ca beneficiar exclusiv al unui „socialism cu faţă umană”. Este sinistru să descoperi că, la un sfert de secol de la prăbuşirea comunismului, schema de organizare a vieţii culturale din România ţine de modelul comunist, că banii publici întreţin peste 20.000 de sinecure „culturale” – cine sunt cei peste 20.000 de sinecurişti şi care sunt performanţele lor? Răspunsul stă în mecanismul prin care aceşti trântori alcătuiesc o armată de asfixiere a autenticităţii, a valorii – ei nu au alt rol decât acela de a împiedeca, de a bara afimarea concurenţei reale, accesul la public.
Generaţia mea în aceste lucruri şi-a găsit obstacolele. Mă rog, generaţia mea a fost cea a revoluţiei, poate că asta i-a speriat – eu fac parte din generaţia lui Călin Nemeş şi a lui Lucian Matiş, o generaţie autentic nonconformistă, imposibil de dresat, dar au venit generaţiile mai tinere, care au beneficiat de acelaşi tratament. Cu toate astea, nu au lipsit „recrutările” şi unii dintre tineri „s-au înregimentat”, au deprins repede obiceiurile celor „vechi”, s-au obişnuit cu banii din conturile Republicii şi cu obedienţa faţă de „maeştri”, cu deferenţa faţă ispravnicii bolşevismului de odinioară, însă calitatea artistică a lucrărilor acestor tineri e jalnică, în conformitate cu probele lor morale sau cu ghinionul de a-şi dori gloria vreme de cinci minute. În carte vorbesc despre asta, despre „norocul” de a fi „deştept” cinci minute.
- Cristina OPREA: Este promovat scriitorul român contemporan pe plan european sau mai bine spus, pe plan internaţional?
 |
| COPERTĂ DE FLORIN PĂRĂVAN |
Scriitorul român trebuie promovat înainte de orice în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. În apele limpezi e transparenţă. E nevoie, organic, de o mare reformă culturală în România. E multă îmbâcseală în România. Trebuie să tragem draperiile ferestrelor, să intre soarele, să lumineze, soarele va omorî microbii. Trebuie deschise ferestrele, să se aerisească. În România aerul este stătut şi inimile conducătorilor au igrasie, apele sunt tulburate de broaştele care se cred rechini în baltă.
Da, e imperios ca statul să se implice în susţinerea Culturii, nu în susţinerea minciunii şi a propagandei ieftine. Un stat normal, un stat neafectat de tare, ştie să o facă în mod responsabil, fără discriminarea ideilor, autorilor, fără să impună cenzura, fără să cultive şi fără să impună făţiş o anumită clică.
Dar Statul nu e o noţiune abstractă, căzută din cer. Când vorbim despre Stat înţelegem oameni care ocupă funcţii ale Statului. La noi valoarea intelectuală este suplinită de funcţie iar prestigiul personal are culoarea aroganţei slujite de prostie. De aceea deciziile sunt cum sunt şi personalităţile creatoare umilite. Statul are nevoie de o reformă în domeniul organizării vieţii culturale din România. Observăm cu toţii că de 25 de ani avem parte de un neodirijism cultural. În fapt, marginalizarea valorilor continuă. Accesul la resurse şi la cititori este îngăduit doar unor aleşi ai regimului. Şi regimul este acelaşi, chiar dacă a îmbrăcat altă blană – e un Ianus care îşi arată feţele în alternanţă.
Eu sper însă în democratizare, în conjuncturi favorabile, în puterea de a rezista, de a lupta în continuare pentru afirmarea libertăţii competiţiei. În domeniul cărţii, artelor în general, în România se evită competiţia, este practicat de către regim protecţionismul în favoarea perpetuării unor structuri fără viziuni şi aspiraţii democratice. Îngrădirile sunt impuse prin instrumentele unui tip de regim neofeudal. Asta a determinat ca România să fie retrogradă în multe domenii. Schimbările sunt însă inevitabile. Trăim totuşi în Istorie, indiferent de ambiţiile unora sau altora de a o refuza. Neofanarioţii zilelor noastre asta nu pot înţelege sau accepta.
 |
| 2015 LA FÂNTÂNA LUI LUCIAN BLAGA DIN LANCRĂM |
Fără aceste imense risipe, muzicienii ar putea fi recompensaţi altfel, în Filarmonici, teatrele susţinute cu adevărat, cinematografia încurajată. Librăria ar putea fi subvenţionată pentru scăderea comisionului de difuzare, cartea nu ar mai ajunge la preţuri uriaşe. Statul însuşi ar putea dezvolta o reţea naţională de librării. E nevoie de o altă lege a sponsorizării, care să evidenţieze şi să încurajeze mecenatul. Sunt multe alte măsuri care pot fi luate în interesul dezvoltării bibliotecilor publice, a pieţei de carte. Înţeleg prin piaţa de carte din România nu doar editurile, librăriile sau reţelele de difuzare a cărţii, ci şi scriitorul şi traducătorul – ei trebuie sprijiniţi prin burse de creaţie, prin susţinerea rezultatului bursier în editare şi, în urma editării, prin evaluarea rezultatelor primirii cărţii de către publicul cititor şi de către critica literară. Banii aceştia se pot obţine din schimbarea viziunii legate de susţinerea culturii scrise. O mulţime de paraziţi stau călare pe reviste aşa-zis culturale, finanţate din banii publici, reviste care nu mai au nici un fel de audienţă, care apar din rutină, numai şi numai să apară.
Nici nu vă închipuiţi câte milioane de Euro se prăpădesc anual cu acestea, cu întreţinerea sediilor, cu plata tipografierii şi a hârtiei, cu plata unor salarii deloc neglijabile. Nicăieri în Occident nu veţi întâlni salarii date de stat unor indivizi pentru că sunt poeţi. Dar la noi plouă cu aşa zisele reviste culturale, subvenţionate de guvern sau de consilii judeţene. Majoritatea sunt conduse de veleitari îngâmfaţi şi acoperite ca nişte cearceafuri de tot felul de urdori şi de puchine, de aberaţii, de prostii. Veleitari, grafomani, ipocriţi, şarlatani care speră să iasă la pensie de la „locul lor de muncă”. Azi, aceste reviste sunt cancerul culturii noastre scrise. Pentru că produc rataţi pe bandă rulantă şi întreţin o stare de confuzie şi de dezarticulare culturală. Trăim totuşi în secolul XXI. Partidul comunist unic şi călăuzitor ar fi trebuit să dispară în 1990. Iată, însă, că tentaculele lui de stafie se întind, totuşi, până în zilele noastre. Mulţi dintre activiştii lui supravieţuitori sunt ca stafiile care bântuie încă prin societate. Bântuie ca nişte „morminte văruite”, nu au conştiinţa morţii lor, doar bântuie cu hârţoagele în mâini şi cu ştampilele, ca în vremea stalinismului, ca pe vremea răposatului lor iubit conducător din ultimele decenii ale secolului trecut – numai că mortul de la groapă nu se mai întoarce, oricâte limbi i-au dat împuşcatului, în timpul vieţii, în gaura dosului, oricâte bocete i-ar aduce, în continuare, stafidiţii.
- Cristina OPREA: Vă mulţumesc mult pentru acordarea acestui interviu şi pentru francheţea dumneavoastră. Aşa cum spunea Shakespeare „Omul e un mic univers”, iar domnia voastră ne-aţi dezvăluit câte ceva din universul trăit. Vă doresc ca Anul Nou 2016 să vă încununeze evoluţia spirituală cu mai multe apariţii editoriale, să vă aducă inspiraţie în proiecte noi şi de anvergură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu