sâmbătă, 26 martie 2016

SCRIITORUL DANIEL DRĂGAN A PLECAT ÎN ARANIA

DANIEL DRĂGAN
20  DECEMBRIE 1935 - 25 MARTIE 2016
În dimineața zilei de Buna Vestire, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, Daniel Drăgan, mentor al meu între 1987-1989, s-a săvârșit din lumea aceasta la vârsta de 80 de ani, la Brașov, acolo unde a animat viața literară și culturală timp de decenii. Îi datorez enorm, în plan formativ. Am locuit în casa sa în iarna 1987-1988. M-a fascinat prin puterea sa de muncă, prin felul în care, prin înalta sa cultură, și-a manifestat, cu echilibru, pedagogia. Fire severă, cerea foarte mult din partea ucenicilor și colaboratorilor, dar - fire blajină - oferea căldură sufletească și sprijin moral. Îngăduitor și altruist, a fost un adevărat bărbat temerar, atât în vremea de dinainte de 1989, cât și după aceea. Nu s-a lăsat răpus niciodată de vreo spaimă metafizică și nici de vreo barieră așezată inevitabil în calea destinului său. În calitate de coordonator al multelor sale proiecte, a folosit diplomația într-un fel pe care rar îl întâlnești la un scriitor. Abil și neobosit, vrednic urmaș al marilor destine literare, Daniel Drăgan s-a imprimat definitiv în inima mea, alături de alt mare maestru literar pe care l-am avut, Teohar Mihadaș, căruia, de altfel, i-a fost prieten. Ambii au avut sprâncene groase de vulturi și ochi pătrunzători - ca și ochii lui Teohar Mihadaș, ochii lui Daniel Drăgan scrutau adânc, foarte adânc, în inima și în mintea interlocutorului. Nu doar că a fondat o operă literară impresionantă, dar a format niște scriitori. A făcut enorm în plan cultural pentru Brașovul pe care l-a venerat. A făcut enorm pentru patrie. 

Omul Daniel Drăgan a plecat dintre noi, dar opera sa va rămâne, cum ar spune Miguel de Cervantes. 

Să îi păstrăm memoria vie! Brașovul îi este dator cu un monument acestui lup fantast al Araniei. 

Dumnezeu să îl odihnească! Fie-i țărâna ușoară! Condoleanțe familiei îndurerate! 

Reproduc aici câteva versuri scrise de Daniel Drăgan: 

,,De când a căzut peste mine o stea, 
am o rană cu floare la umărul stâng, 
o frunză uscată înfășoară inima mea 
și venele ca niște bretele interioare mă strâng.

Alergam după o bicicletă sălbatecă, 
fenomenele cosmice nu mă interesau, 
îmi spuneam încurajându-mă poate 
că lupii-ndrăzneală să-adulmece n-au. 

Liniștit, alergam liniștit 
după o bicicletă sălbatecă. 
M-a lovit drept în umăr, 
cazând m-a lovit steaua aceea romantică. 

Nicăieri n-a mai fost cum era, 
vulturii zburau cu aripi de gresie 
peste rana care darnic se deschidea, 
floarea n-avea nici o impresie. 

Glasul meu s-a întors către mine, 
și azi sună-n mine ca doar eu să-l aud. 
Ploile cosmice cad peste brazi, 
sufletu-mi este rece și ud.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu