Dar acest adevăr nu era valabil pentru oricine, pentru că nu toți puteau beneficia, în mod egal, de toate „privilegiile” ascunse ale vieții de militar. În notă ironică, trebuie să recunoaștem că nu oriunde aveai „privilegiul” de a întâlni privirea de oțel a câte unui „sergent cicatrizat”, abrutizat de alcool și care nu cunoștea plăcere mai mare decât aceea de a-și umili în permanență mai tinerii săi subordonați, care trebuiau să înțeleagă, în feluri din cele mai absurde și ilogice, cam cum era treaba cu împărțirea puterii și a dreptății pe pământ: adică între ei, „tâmpiții și idioții de soldați” și el, sergentul cu diagonală, autoperceput ca însuși Dumnezeu pe pământ.
Evident, doar în armată puteai avea privilegiul de a fi martorul propriei tale maturizări – o maturizare forțată, care trebuia să se petreacă repede, „la foc automat”, în doar 16 luni de stagiu militar, ca într-un veritabil ritual de trecere – condiție de bază a apropierii tale de esența „marilor adevăruri” ale milităriei. Adevăruri care nu puteau fi cunoscute, nu-i așa? decât doar de APV-iști (celor care nu știu, aceasta era denumirea dată de militarii în termen cadrelor militare active, o denumire care, prin abrevierea malițioasă a sintagmei „Armată pe Viață”, devenea, pe scurt, APV).
Autorul nu glumește însă cu lucrurile serioase și surprinde cu finețe, obiectivitate și multă sensibilitate traiectul maturizării tinerilor sosiți pentru a-și face datoria sub drapel: la început, sfioși sau chiar speriați de necunoscutul noii situații; apoi, treptat, tot mai interesați de ceea ce fac, mai responsabili și tot mai în consonanță cu valorile instituției și ale tradițiilor militare ale armei. Uniforma nu mai este privită doar ca un accesoriu vestimentar. Ea individualizează: Corpul vânătorilor de munte, din care a făcut parte și autorul, în perioada milităriei sale, este moștenitorul tradițiilor de luptă ale celor care s-au acoperit de glorie în confruntările celui de-al doilea război mondial, din Crimeea și până dincolo de munții Tatra, având în fruntea lor comandanți de excepție și adevărați patrioți: generalii Mociulschi, Avramescu, Dumitrache, dar și mulți alții. Soarta a fost nedreaptă cu ei: lor le-au fost „aranjate”, fie ieșirea directă din scena vieții, fie, prin umilire, doar după trăirea supliciului unor ani grei de Canal sau de temniță, petrecuți în închisorile comuniste.
Evident, totul se făcea doar în numele pregătirii, călirii pentru luptă și al dobândirii unui moral capabil să facă și cel mai aprig „dușman ” să tremure pe el de frică. Sunt absolut memorabile pasajele în care autorul ne prezintă – evident, în limbajul ideologic simplificator al lozincilor patriotarde ale vremurilor de atunci – imaginea inoculată despre inamicul ipotetic al scumpei noastre patrii: „...inamicul...e întotdeauna numeric superior. Dar are un dezavantaj: e prost. Noi avem moralul ridicat, fiindcă suntem motivați serios: ne apărăm bogățiile... Inamicul e invadator, vine să le ocupe, să le cucerească, să le ia în posesie, fiindcă îi sar ochii din cap de foame...” (pag. 25). Să ne reamintim că acestea erau clișee propagandistice ale vremurilor când România lui Ceaușescu suferea ea însăși de foame! Dar mesajul propagandistic pare a se frânge atunci când, fără a considera că pactizează cu inamicul, sufletul militarului - neîndoctrinat total! - s-ar arăta dispus să-l înțeleagă puțin și pe inamic: „ar mânca și el, săracul, niște cartofi prăjiți cu ochiuri. Și dacă n-are...n-are...ce să facă și el, atacă...”. În această viață „ca o halucinație” (pag. 58), în care „deși nu suntem mulți, suntem puțini...”(ironie sarcastică a autorului, la adresa unuia din clișeele limbajului de lemn al propagandiștilor vremii), militarul se simte tot mai strivit de postura sa de om condamnat să privească lumea doar prin cătarea armei (pag. 121), și în care până și unor gesturi banale, li se conferă exclusiv semnificații belicoase („pasul înapoi este retragere, pasul înainte este curaj. Adică pasul spre victorie”...). În această lume kaki, în care par a domni cu totul alte reguli, militarul descoperă că „nu pot fi scrise poeme de dragoste iubitei, atunci când îți așezi patul armei pe umăr” și că „pe front nu e loc nici timp pentru gânduri ori pentru regrete, nici pentru melancolie ori întrebări metafizice. Nu există decât automatismul și precizia morții...”
Ceea ce urmează de acum încolo reprezintă uverturi de vituozitate ale autorului, care dovedește o temeinică cunoștință a artei condeiului, punctată de inspirate și incitante provocări la dialog. Este zona în care autorul excelează. Lectura cărții poate deveni o încântare, pentru că provoacă. Pentru că nu este o carte exclusiv despre militari și militărie. Ba chiar din contră, aș spune: personajul nostru principal este un luptător cu moartea, cu supraviețuirea și poate doar de aceea autorul l-a ales ca fiind militar. El nu vorbește numai despre lupta absurdului cu moartea, ci și despre despre viață și iubire, despre libertatea de a te îndoi, dar și despre bucuria de a-ți trăi visul și a te putea bucura, aidoma autorului, de Biruința Vieții. Pentru că, într-adevăr, „Viața este frumoasă și este minunată doar atunci când trăiești”!
Iar dacă amintiri din trecut continuă să ne chinuie sufletul sau poate nu am reușit să fim prea virtuoși, pentru a-i merita pe deplin Uitării scuzele sale de rigoare, vă propun să urmăm rețeta „sustrasă” chiar de la autor: se ia una bucată valiză de lemn, soldățească, vopsită în maron, se închid în ea toate gândurile noastre despre armată, bune și rele, apoi vom arunca valiza de pe balustrada de lemn a unui pod, direct în apele învolburate ale râului ce trece pe sub el. Cu siguranță, valiza va fi pescuită de altcineva (preferabil, un copil), ceva mai în aval. Atunci când o va deschide (și aici, îi jucăm o festă autorului!...), gândurile noastre, toate, își vor lua zborul, până dincolo de Stelele Reci. Acolo unde, așa cum o spune și melodia, „gândurile noastre toate se vor întâlni, vreodată”...
