GORJEANUL
MAGAZIN CRITIC
Romanul „Dincolo de stelele reci” face parte din seria romanelor de frontieră.
Se singularizează din start prin atitudinea ironică, prin ironia gravă, dar şi prin umorul dezlănţuit, prin hohotul de râsu’-plânsu’ pe de o parte eliberator/cathartic, pe de alta prin şarja satirică şi ea dublată de o duioşie blândă, de un umanism simultan.
Arhitextualitatea/ intertextualitatea şi ficţiunea dicţionalizată/ narativitatea poeticizată seducător/ înlăuntrul unei ritmicităţi tensionate psihologic şi explorate în straturi care se transcend unele pe altele până la arhetipul fondator (originar/ reoriginant), până la simbolul unei „continuităţi” substructurale depline transmută romanul postmodern, în urma unei alchimii substanţializate revoluţionar, într-o reformulare a modelului recurent (in)voluntar, într-o manieră poate chiar doctrinară.
La un moment dat, au(c)torul îşi proiectează exerciţiul transhermeneutic în plină fantasticitate. Soldaţii morţi în război de pildă sunt „teleportaţi” într-un rai tradiţional europeanoautohtonizat, guvernat de Sfântul Petru, unde devin îngeri-ostaşi în frunte cu un Arhanghel, care pleacă din când în când şi în aplicaţii, nu înainte de a fi împărăteşte hrăniţi şi serviţi cu bere la halbă în manieră festiv-paradiziacă şi, stilistic, foarte veselă.
Prudent, trebuie să realizez brusc că această digresiune imaginar-fantezistă e de natură onirică, dar şi de natură parodică întrucât topârcenianul personaj Sfântul Sisoie e recuperat profitabil, căci, la rugămintea de părinte mizericordios a Sfântului Petru, acesta face nişte minuni şi-i învie pe soldaţii morţi, ca să-i retrimită înapoi pe pământ.
Apoi poezia din paragraful următor mă copleşeşte printr-o limbă poezească fransciscaniană şi prin mitologia ei creştin-ortodoxă, prin anamnesis, prin metafora vie, vibrantă mă ţine în priză, mă revigorează, pe mine relectorul misionar.
Acest joc extrem de subtil între real şi imaginar îl determină fie şi pe cel mai plictisit/ obosit/ scârbit cititor să-şi redescopere volens-nolens plăcerea lecturii şi a meditaţiei, a reveriei melancolice şi a relaxării metafizice.
Scriitura lui Horia Muntenus din „Dincolo de stelele reci” are o exactitate lexicală şi o capacitate gramaticală de magician, căci curgerea textului e muzicală, deşi, deseori, înlănţuirea evenimentelor se autoreprezintă ele, pe ele însele, cu o precizie terminologică… halucinantă, cu o tăietură farmakonică, singularitatea de eveniment fiind mai mult ca niciodată eficientă în ordinea discursului şi – cum altfel? – într-o tehnică a formei organice cu fondul.
Nimic mai normal ca un ritual de înviere dantesc să decadă în stadiul net inferior de exerciţiu de înviorare.
Lumea reală şi cea imaginară, referentul şi metareferentul îşi corespund în planul românesc, ba se şi interferează antifrastic. Componenta orală a limbajului e impecabilă, strident/distonant, partea lingvistică e perfect trecută prin malaxorul şi prin calandrul procesării semantice. Povestirea se derulează vertiginos ca în proza lui Saint-Exupéry din „Curierul de Sud” și „Zbor de noapte”.
Dar limbajul acestui ciudat metaroman/transroman are o măreție gravă și solemnă căci dobândeşte pe parcurs o picturalitate în iar farmakonică. E.A.Poe (vezi pachetul mitemic Soarele şi Corbul) se interferează cu Leonardo da Vinci şi amândoi ne reîntorc imaginaţia din actul lecturii la zeii egipteni (între timp corbul s-a transformat într-un locotenent de vânători numit Corbu Celalb).
Alegoria muştelor mi-l aminteşte pe Jean-Paul Sartre, existenţialistul, dar şi, pe Octavian Paler din „Viaţa pe un peron”.
În general scriitura muntenusiană e buzzatiană şi jungeriană. Bănuiesc că „Dincolo de stelele reci” metaforizează atât o stare de fapt generală într-o epocă totalitaristă, cât şi propria experienţă morală a autorului pe când şi-a făcut serviciul militar.
Pigmentându-şi proza cu detalii infinitezimale, romancierul îşi găseşte calea explorării fantastice, ceea ce-i conferă mult dorita /scontata realizata originalitate, dar îl şi individualizează profund.
Şi ficţiunea postmodernistă e lăsată în urmă, căci Horia Muntenus îşi reorientează discursul din zonă dinspre tematica filozofică înspre poetica propriu-zisă şi auto-/metapoetica de rigoare, programatică şi concisă.
Prozatorul – şi acum îl citez spre luare-aminte – „îşi începe lungul discurs şi, pe măsură ce cuvintele şi frazele dezvoltă subiectul, ele curg tot mai limpede, din ce în ce mai interesant. Îşi însoţeşte pledoaria cu gesturi specifice oratorilor – în Clubul Ofiţerilor Pistolarulnumărulunu Talpaţării stăpâneşte perfect arta retorică, n.m.I.P.B. – mimica se pliază pe expunere, se vede că trăieşte în tensiunile temei.” Termenul grecesc mimesis defineşte deci arta poetului, a pictorului, a sculptorului, a actorului – acesta din urmă, spre deosebire de cei menţionaţi înainte, nefolosind unelte, ci creând imaginea în propria sa persoană.
Produsele activităţii mimetice sunt umbrele şi mirajele din această lume. Demoiurgos-ul divin nu creează eide-le preexistente, iar lumea aceasta pare a fi produsul activităţii sale mimetice.
În viziunea muntenusiană, activitatea cunoscută ca mimesis are ca produs o entitate al cărei statut ontologic nu este inferior celui al modelului său. Distincţia dintre o realitate „adevărată” (adică sacră) şi o realitate mimetică va avea, pe parcursul romanului, evidente implicaţii epistemologice.
Adevărata cunoaştere are ca obiect originalele, în timp ce despre fiinţa imitativă putem dobândi opinia/doxa.
Cu această dilemă şi cu diaphorá ei (diferenţa specifică) se confruntă magicianul-prozator de zile faste, Horia Muntenus.
Publicul, pe care-l deja provoc, energic, prin rândurile-mi entuziaste (în greaca antică enthousiasmos: faptul de a fi locuit sau posedat de o divinitate, în cazul de faţă: Daimon, cel care vorbeşte în vise, oneiros) va fi vrăjit, cucerit, convertit; ba ar putea conştientiza această fantezie a existenţei această structură fantomatică, întrucât – citez iarăşi – „viaţa e o halucinaţie”.
Ego-ul romancierului, privind în realitate ca într-o oglindă, îşi depăşeşte condiţia, se depăşeşte pe el însuşi (precum maiorul Vaderca – n.m.), în aşa fel încât povestea merge mai departe. Şi ne încredinţează ferm, convins, sedus şi el de propriu-i limbaj ezoteric/exoteric (în acelaşi timp), că pamfletul e ca poezia de front.
Pe de altă parte, „totul pare un decupaj dintr-un vis” pe care Horia Muntenus îl transcrie fiindcă personajele sale sunt închipuirile Domnului. Limba utilizată de el în redactare e chipuire, e Facere de Chip şi, în această Facere, înlăuntrul ei este o locuire, o intrare , „o întrupare” şi o frondă (vezi paginile 195-201 – n.m.).
Eul Creator vine din însăşi Realitatea Primordială creată de Eul Absolut, din care vine şi Noneul, şi între Eu şi Noneu se duce o luptă. „E nevoie în permanenţă de o bătălie, de o luptă cu obstacolele pentru a putea înflori energia morală în beatitudinea Biruinţei, căci viaţa morală e, în esenţă, o Luptă, Lupta cu tine însuţi”.
Soldatul scapă ca prin minune dintr-un accident: explozia unui autobuz drept în faţa-i (s.m.). Miracolul devine astfel posibil. „Miracolul este acţiunea conformă legilor, a unui nivel de Realitate asupra altui nivel de Realitate” edictează Basarab Nicolescu într-o „teoremă poetică”. Lumea este plină de miracole. Miracolele constituie dimensiunea poetică a existenţei. Printre cele mai vechi teme clasice în poetică se numără alteritatea lumii ficţionale, separaţia ei de lumea reală a experienţei.
Poetul apare ca un fel de demiurg, o altă natură, iar lumea pe care o creează el apare ca o sferă ptolemeică, închisă de spirit, şi ca drept heterocosmos, un metaunivers/ un transunivers aparte. Drumul acesta nu face trecerea la acţiune: e născocit.
Tema heterocosmosului şi tema mimetică sunt dependente una de alta şi se atrag reciproc, iar romanul muntenusian le ilustrează cu strălucire.
Inovaţia lui H.M. constă de fapt în reelaborarea teoriei deja modificată a heterocosmosului. Toate textele literare implică o structură de referinţă cu o punte dublă. Câmpurile intern (un univers sau un continuum semantic, o „lume”, construită în şi de către textul însuşi) şi extern (lumea obiectivă, corpul faptelor istorice, şi al teoriei ştiinţifice, o ideologie şi/ sau o filosofie, alte texte, conducând la o copioasă intertextualitate/ arhitextualitate) de referinţă constituie două planuri paralele, dar cum geometria lor este noneuclidiană, întrucât planurile se suprapun în multe puncte, nu-i obligatoriu a fuziona într-unul singur (ceea ce înseamnă că mulţi referenţi sunt împărtăşiţi de cele două planuri, posedând astfel o „dublă subordonare referenţială” şi gestionând o fascinantă interpenetrare a lumilor).
Evoluând dimpreună, transformările cărţii şi metamorfozele scriptorului, ne aflăm în faţa unui roman de excepţie şi a unui romancier sigur, foarte sigur, pe uneltele sale chiar de la debut. Şi nu putem decât să-l întâmpinăm cu necesara fervoare lăuntrică, intrigată că totuşi mereu/oricând romanescul, fiind relativ, permite reîntemeieri ab originem.
Temele romanului „Dincolo de stelele reci” sunt cele mari, generoase, tragice, sublime: moartea (obsedantă), viaţa, iubirea, evadarea din realitate, metafora de la un capăt la altul, iniţiativa acordată cuvintelor, acceptarea polipolului, biblioteca textelor, subversiunea ideologică, dedublarea paradoxală, redublarea referenţială ş.c.l.
Odată cheia găsită, scriitura te desfată dar şi te îngândurează dureros. În plan narativ-tehnic, aşa va fi trebuind să arate noul Nou Roman: născocitor de stranietăţi pe care le proiectează ,,în răsuciri ale realităţii, în dezmembrări ale acesteia, în bizarerii, în alcătuiri şi realcătuiri, în transplantul realităţii de aici dincolo şi de dincolo aici, În copierea realităţii – ne lămureşte scriitorul în persoană –, în transpunerea ei, în inversarea realităţii, în schimbarea realităţii din ceva în altceva, din asta în cealaltă, din cealaltă în asta, în multiplicarea realităţii: uite una, uite două, uite şaptezecişinouă, în izolarea realităţii, în discreditarea ei, în alungarea ei, în uciderea ei, în fabricarea, în inventarea, în prefacerea realităţii, pentru o nouă realitate, pentru o altă realitate” - pentru o transrealitate translogică şi transmodernistă conchid eu.
Prin mesajul patetic patriotic, urgenţial ori dimpotrivă ludic, agonal, relaxant, romanul lui Horia Muntenus se adresează tuturor categoriilor de iubitori de lecturi, fiind substratificat pe axa paradigmatică în funcţie de fiecare vârstă.
Fiind un roman inaugural, îl pot citi la fel de bine şi cu reciproc câştig şi şcolarii cei mici, dar şi savanţii cei mai pervertiţi de cultură, în sfârşit reîntorşi în ambianţa prozei autentice, proaspete, dezinhibate şi dezinvolte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu