I
Adrian Țion nu a scris, vreodată, despre vreun cenaclu literar inițiat de el, nu are astfel de experiențe, dar s-a apucat să scrie despre inițiativele și experiențele cenaclului literar Zalmoxis, pe care l-am fondat, împreună cu prietenii mei (și nu ai lui) în Ianuarie 1990 și care a funcționat, săptămânal, până în Iunie 1994.
Țion lovește în temeliile acestei istorii, ocultându-i pe inițiatorii și fondatorii reali ai cenaclului Zalmoxis, fabricând/inventând pe alții în locul celor autentici, în credința, aiuritoare, că o să impună minciuna în memoria colectivă.
De asemenea, fabrică un concept, pe care îl pune pe seama identității cenaclului Zalmoxis, operând, exact ca bolșevicii deceniului cinci din secolul trecut, cu minciuni și etichete. Îi dau, acum, această replică, rezervându-mi dreptul de a o completa, în viitor, în funcție de alți diverși factori.
Țion scrie din burtă sau după ureche, ,,din legende”, adică din zvonuri (după cum, el însuși, afirmă), și răspândește zvonistica într-o carte, pe care o pretinde de istorie literară, ,,Poeți clujeni postdecembriști”.
Adrian Țion a abandonat documentarea, a refuzat acribia și a scris ,,în fugă”, nu doar subiectiv ci și mincinos, și a inventat și a falsificat. Țion pare a fi un fel de folclorist, care folosește ,,izvoare” nescrise, dar, spre deosebire de el, cercetătorii folclorului, etnologii, specialiștii, adică oamenii serioși, profesioniști și dedicați, atunci când își publică rezultatele unor cercetări, citează și menționează: ,,cf. informatorului” și consemnează numele informatorului, ori conform sursei, și o menționează - aspecte pe care Țion, se vede bine, nu le cunoaște, fiindcă în această carte, ,,Poeți clujeni postdecembriști”, informatorii lui Țion nu sunt ,,dezvăluiți”, rămân ,,acoperiți” în pâcla atâtor afirmații dubioase, pe care le face, iar sursele nu ne sunt arătate.
Nu intru, deocamdată, în analiza părerologiei sale legată de scriitorii ,,tratați” și nici a structurii acestei ,,cărți” la care mă voi referi, poate, într-un alt articol, dar voi face niște precizări legate de felul în care Adrian Țion întocmește în ea minciuni și despre felul în care elucubrează.
 |
ADRIAN ȚION NU MI-A ADRESAT NICI
MĂCAR O SINGURĂ ÎNTREBARE, LEGATĂ DE
CENACLUL LITERAR ZALMOXIS |
Adrian Țion vorbește despre evenimente petrecute cu peste trei decenii în urmă, dar pe care nu le cunoaște, fiindcă nu a participat la ele, fiindcă nu a fost martorul lor, fiindcă a evitat documentarea. Și atunci cum o face? Nu există decât (așa cum voi arăta pe parcursul acestei intervenții), o singură metodă folosită de el – populara metodă ,,după ureche”. Cu toate acestea, scrie despre acele evenimente literare cu o siguranță de sine aiuritoare, variantă de lucru aleasă în speranța că va inocula cititorilor un ,,adevăr” neconfigurat, însă, în realitatea istorică, ci doar în imaginarul său personal, fiindcă Țion este fantezist. Țion nu precizează perioada în care a funcționat cenaclul Zalmoxis și nici perioadele în care au funcționat celelalte cenacluri și folosește planuri confuze, ambiguu, înlocuind adevărul cu fanteziile sale. Avem, în această carte, falsul, ca instrument de operare ,,istorică”. Iată ce afirmă moșul la pagina 20, ,,să ne informeze”: ,,În Clujul postdecembrist au apărut cenacluri literare, în sfârșit necontrolate de ideologii regimului comunist. Unul dintre acestea a fost Zalmoxis, grupare ce i-a avut ca inițiatori pe Horia Muntenuș, Mihai Adrian Bumb și Ionuț Țene.” Fals! Inițiativa înființării Cenaclului literar Zalmoxis, în Ianuarie 1990, îmi aparține mie, regretatului Daniel Hoblea, lui Cristian Contraș, lui Daniel S. Gelu, Danei Suciu și lui Teohar Mihadaș.
La pagina 23 afirmă: ,,Pe lângă inițiatorii amintiți deja, au activat frenetic, voluntar și cu îndârjită convingere numeroase nume sonore și mai puțin sonore precum Adrian Suciu și Dorin Crișan, Ioan-Pavel Azap și Alexandru Hălmăgean, Tudor Ștefan și Dinu Virgil, Alexandru Baumgarten și Anton Horvath, Sorin Grecu și Flavia Teoc, Ioan Negru și Daniel Hoblea.” Aici avem un al doilea fals: Dinu Virgil, Sorin Grecu, Flavia Teoc și Ioan Negru nu au activat niciodată în cadrul cenaclului Zalmoxis, nu au participat la nici o întrunire a cenaclului, chiar dacă poeta Flavia Teoc a debutat la Editura Zalmoxis, în anul 1996, cu volumul ,,Înzeire”.
Al treilea fals se află la pagina 44: ,,Ion Mureșan n-a ezitat să îi numească pe zalmoxiști, într-un număr din revista Tribuna, ,,Lupii tineri din poezia românească”, reuniți pentru a crea Poezia nouă, Poezia liberă, după ce și i-a revendicat drept maeștri străluciți pe Teohar Mihadaș, Mircea Muthu, Petru Poantă, Constantin Zărnescu și Ion Cristofor.” Acesta este al treilea fals, pe care îl doborâm, fiindcă Ion Cristofor și Profesorul Mircea Muthu nu au avut nici o legătură cu acest cenaclu. Nici Petru Poantă, care a scris într-adevăr și despre unii poeți afirmați în cenaclu, dar mai târziu, după ce acest cenaclu și-a încheiat activitatea. Ion Mureșan a participat la o singură ședință de cenaclu, în calitate de invitat, însoțit de scriitorul Alexandru Vlad, pe care îl invitasem și pe el, atunci, de asemenea. Un alt fals apare pe pagina 58, care îl definește pe Ion Mureșan ca membru al grupării: ,,Adrian Mihai Bumb a activat în cadrul Societății Culturale Zalmoxis, alături de Horia Muntenuș, Ionuț Țene, Ion Mureșan, Constantin Zărnescu”. Informația este falsă, Ion Mureșan nu a fost niciodată membru al Societății Culturale Zalmoxis și nu a activat în cadrul acestei societăți.
Cei care au fost alături de cenaclul Zalmoxis și l-au sprijinit, în calitate de mentori, au fost Teohar Mihadaș și Ioan Viorel Bădică, în mod constant, și, periodic, regretatul Profesor Eugen S. Cucerzan și Constantin Zărnescu.
Cu referire la mine, pe pagina 42, Țion scrie: ,,Noaptea exilatului”, Editura ETA, Cluj-Napoca,1991. Poeziile din volum au fost scrise, în marea lor majoritate, înainte de 1989, dar n-au putut fi publicate înainte, deși acest lucru nu e chiar sigur, e tot un zvon lansat și susținut de autor.” Apriori acestei afirmații - ,,e tot un zvon lansat și susținut de autor” - Țion nu menționează vreun alt zvon, pentru a justifica folosirea expresiei ,,e tot un zvon”. Trebuie menționat aici că volumul citat este scris, într-adevăr, în mare parte, mai mult de jumătate, înainte de 1989. Avem de a face, din partea lui Țion, cu o tentativa de decredibilizare a mea. Însă informația/mărturie despre elaborarea unei mari părți a ciclului meu de versuri ,,Noaptea exilatului”, înainte de 1989, o găsim în cronica apărută, imediat după lansarea cărții, în 1991, semnată de Constantin Zărnescu, în revista ,,Steaua”. Scriitorul îmi cunoștea, din Cenaclul Napoca Universitară, înainte de 1989, versurile. I le prezentasem și în vizitele pe care i le făcusem, alături de regretatul meu prieten Ioan Viorel Bădică, în acei ani de dinainte de Revoluție. Dar nu e doar asta. Am citit acele poezii în cadrul cenaclului ,,Napoca Universitară”, în anii 1988 și 1989 (membrii acelui cenaclu sunt martori). O parte dintre ele au fost publicate înainte de 1989, în revistele ,,Astra” și ,,Viața Românească”, da, înainte de 1989. Spre surprinderea lui, Țion trebuie să afle că poezia ,,La Pleiade”, pe care, el însuși, s-a strofocat să o analizeze în cartea sa, a fost publicată în ,,Viața Românească”, în numărul XII din Decembrie 1987, alături de alte două poezii și că aceste trei poezii au fost comentate de către Virgil Ierunca, la Europa Liberă, în Ianuarie 1988 - iată, înainte de 1989.
Sugerează, cumva, că nu am reușit să public un volum înainte de 1989. Nu sunt singurul scriitor care nu a reușit să debuteze, editorial, înainte de 1989, dar unul dintre prietenii lui Adrian Țion, chiar cu prilejul lansării cărții ,,Poeți clujeni postdecembriști”, Dumitru Cerna, îi comunica asta lui Țion: că nu a reușit nici el să își publice volumul înainte de 1989. Țion, fie că nu vrea să își amintească de faptul că înainte de 1989, în România, a fost comunism și cenzură, fie consideră regimul de dinainte de 1989 un regim liber și democrat, dar aruncă asupra mea cu suspiciune.
La pagina 48, din cartea sa, găsim scris: ,,În legendele care s-au creat despre Horia Muntenus se spune că a fost primul poet care a reușit să publice o carte după revoluție (...). Horia Muntenus a fost repede luat în brațe de diaspora română, Virgil Ierunca a vorbit despre el la radio Europa Liberă.”
Să comentăm: în calitatea pe care o revendică, aceea de ,,istoric literar”, Adrian Țion ar fi trebuit să știe, și să fie sigur pe afirmațiile sale, că în 1990 debutase editorial cu volumul de versuri ,,Xilofonul și alte poeme” poeta din Codlea (Jud. Brașov) Simona Popescu. Eu am debutat cu volum, la Cluj, un an mai târziu, în același an în care debuta editorial și confratele meu, poetul clujean Victor Țarină, cu volumul ,,Nisipuri cu pelerini”. Culmea: Țion este atât de neatent și de neglijent, încât nu observă că în propria lui carte menționează, la o altă pagină, anul debutului editorial al lui Victor Țarină, 1991. De asemenea, nu menționează Adrian Țion că tot în 1991 debuta editorial poetul sibian Iustin Panța cu volumul de versuri ,,Obiecte mișcate”.
Țion afirmă despre mine: ,,a fost repede luat în brațe de diaspora română, Virgil Ierunca a vorbit despre el la radio Europa Liberă.” Precizez, însă, că data comentariului (în cadrul emisiunii ,,Actualitatea culturală românească”), pe care Virgil Ierunca, la ,,Europa liberă” îl făcea, cu privire la poezia mea, este Ianuarie 1988, prin urmare, înainte de Revoluție, Țion lăsându-și citititorul să înțeleagă că m-a ,,luat în brațe diaspora română”, după ce am publicat prima mea carte, adică după Revoluție. Truc ieftin, care nu poate ascunde o realitate: înainte de 1989, să fii comentat favorabil, chiar și pentru poezie, de către ,,Europa liberă”, în anii comunismului, îți aducea probleme din partea regimului. Adrian Țion nu a fost comentat la Europa liberă, nici înainte, nici după Revoluție.
Falsuri peste falsuri, însă marele fals grotesc vine cu afirmația din pagina 42, unde Țion scrie: ,,Pentru a înțelege încadrarea ambițioasă a liricii lui Horia Muntenus (sau Muntenuș) în corporalitatea poeziei ,,milenariste” (numită așa de grupul Zalmoxis întrucât inaugura noul mileniu), merită să facem o digresiune necesară explicării termenului sub care poetul își înscrie viziunile nocturne.”
Falsurile expuse până acum sunt depășite, în gravitate, de uriașa minciună pe care o fabrică Țion. El afirmă că gruparea Zalmoxis ar fi fost milenaristă, că s-ar fi declarat milenaristă. Dar nu ne spune de unde știe el asta, care i-au fost lui sursele, ce probe invocă. Trebuie să îl credem pe cuvânt și să credem că el nu zvonește, că nu născocește.
Păi, uite că Țion zvonește, că născocește, că falsifică și minte. Câtă vreme a funcționat Cenaclul Zalmoxis, apoi, câtă vreme a funcționat Societatea Culturală Zalmoxis, noi am organizat lansări de cărți, s-au scris, în presa clujeană, despre scriitorii tineri de la Zalmoxis, recenzii și articole diverse, dar nicăieri nu apare, în acei ani, cuvântul ,,milenarism” asociat grupării Zalmoxis. Observator și cronicar literar al vremii, istoricul și criticul literar Mircea Popa nu menționează nicăieri vreun astfel de cuvânt, legat de noua și tânăra grupare literară de atunci, în nici o cronică a sa, în nici o prefață pe care a scris-o. Un alt istoric și critic literar, Petru Poantă, care dedică două cărți poeților debutați după 1989, nu identifică nicăieri cuvântul ,,milenarism” cu privire la gruparea noastră de atunci.
Cenaclul Zalmoxis a funcționat între Ianuarie 1990 și Iunie 1994. Nicăieri nu am văzut, nici până astăzi, vreun manifest literar al milenarismului, ori vreo proclamație literară românească milenaristă. Anunțurile ori cronicile lansărilor noastre de cărți, din presa clujeană de atunci, nu pomenesc vreun astfel de cuvânt asociat poeților din această grupare. Dar Țion prezintă, sigur pe el, această afirmație mincinoasă: că gruparea se numea milenaristă deoarece ,,inaugura noul mileniu” (sic!).
Consternat, reiau citatul: ,,Pentru a înțelege încadrarea ambițioasă a liricii lui Horia Muntenus (sau Muntenuș) în corporalitatea poeziei ,,milenariste” (numită așa de grupul Zalmoxis întrucât inaugura noul mileniu)...” Incredibila minciună, fiindcă este o mare minciună, este așezată de tipar într-o carte finanțată din banii publici. Îi aparține inventatorului Adrian Țion.
Cenaclul Zalmoxis (1990-1994) nu a lansat niciodată un astfel de concept literar.
Să vedem ce înseamnă Milenarismul și cum este el definit de DEX.
Conform DEX: ,,milenarism sns [At: DN3 / E: fr millénarisme] Credință mistică într-o împărăție de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ, asociată uneori cu idei egalitarist utopice. Și: chiliasm.
Chiliasm n. Credință mistică într-o împărăție de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, proprie unor secte (adventiști, martorii lui Iehova etc.). [Sil. chi-li-] /<fr. Chiliasme”
Să vedem cum este definit Milenarismul de către Biserică:
Conform dogmei Bisericii Ortodoxe (https://ro.orthodoxwiki.org/Milenarism):
,,Milenarismul sau hiliasmul a fost condamnat ca erezie în secolul al IV-lea la Sinodul I Ecumenic (325), condamnare indicată de articolul „A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.” din Crezul de la Niceea. Condamnarea este mai apoi confirmată de Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381).”
Să vedem cum definește Milenarismul Jean-Pierre Sironneau în cartea sa ,,Milenarisme şi religii moderne”: ,,Milenarismul urmează să facă loc unei duble posterităţi: pe de-o parte, mişcările cu conţinut religios continuă să prospere şi aceasta până în zilele noastre. Pentru a ne convinge este de ajuns să consultăm Dicţionarul de mesianisme şi milenarisme ale erei creştine, scris de Henri Desroche, sau, astăzi, lucrările lui Massimo Introvigne despre “adventişti”, “martorii lui Iehova”, “mormoni”, “Noua Eră” etc. Posteritatea este imensă. Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul (...) Cât despre milenarism, el nu a dispărut definitiv; nu face decât să îşi regăsească tonalitatea religioasă de odinioară, fie în mişcări religioase tradiţionale (adventiştii de ziua a şaptea, mormonii, martorii lui Iehova), fie în noi mişcări ca nebuloasa New Age sau ca anumite grupuri sectante, la care aşteptarea sfârşitului lumii şi speranţa unei lumi noi continuă să existe ca în trecut.”
Atribuirea etichetei mincinoase de milenarism Cenaclului Literar Zalmoxis are ca efect fabricarea unei imagini false pentru acea grupare de tineri, din care să reiasă că a fost fie o grupare de eretici, fie una de fanatici religioși, fie o grupare marxist-leninistă, fie una național-socialistă, fie o grupare cu inserții în toate aceste ideologii laolaltă. Infantil, Adrian Țion, fie joacă pueril rolul celui care nu posedă proprietatea termenilor pe care îi folosește, fie chiar nu are proprietatea acestor termeni, dar în mod cert inventează. Și invențiile lui dăunează și minciunile sale fac rău.
Cartea ,,Poeți clujeni postdecembriști” a apărut, în anul 2020, la Editura Casa Cărții de Știință, în colecția: ,,Scriitorii Transilvaniei”, cu sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca. Banii publici, care au fost alocați pentru tipărirea cărții lui, ar fi trebuit să îl conștientizeze pe Țion, să îl responsabilizeze, iar lectorul editurii să îl îndrume pe Adrian Țion spre o cercetare serioasă, obiectivă, nejignitoare și nemistificatoare. Dar Țion a lălăit-o, lăutărește, și a publicat o Făcătură.
II
ADEVĂRUL - PE SCURT
Între Ianuarie 1990 și Iunie 1994, împreună cu Daniel S. Gelu, Daniel Hoblea, Cristian Contraș, Dana Suciu și Teohar Mihadaș, am înființat Cenaclul Literar Zalmoxis, cu frecvență săptămânală, în Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca. Am coordonat și am condus acel Cenaclu - își găsea temelie în Cenaclul Literar al revistei Napoca Universitară, care a funcționat, săptămânal, între Octombrie 1987 - Decembrie 1989, în Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, cenaclu frecventat, săptămânal, de foarte mulți tineri grupați în jurul unui nucleu din care făceam și eu parte, alături de Liviu Man, Cristian Contraș, Daniel Hoblea, Alin Fumurescu, Dan Pantea, Cristian Ursu, Tudor Ștefan și Ioan Viorel Bădică. Într-una dintre serile toamnei lui 1987, Liviu Man a venit împreună cu scriitorul Teohar Mihadaș, care, din clipa aceea, ne-a rămas alături, ca maestru și călăuzitor.
În lunile Ianuarie și Februarie 1990, la inițiativa lui Daniel S. Gelu, coordonatorul cenaclului de literatură S.F. ,,Victor Papilian” al Casei de Cultură a Studenților din Cluj, am avut mai multe discuții legate de contopirea celor două cenacluri într-unul singur, sprijiniți de Maestrul nostru literar Teohar Mihadaș, de profesorul Eugen S. Cucerzan și de Ioan Viorel Bădică. Am fost delegat și autorizat să port discuții cu directorul Casei de Cultură, Victor Bercea, pentru organizarea unui nou cenaclu al tinerilor. Solicitarea noastră a fost acceptată și ni s-a pus la dispoziție, pentru folosință o cameră mare la etajul 3 al clădirii.
În Mai 1990 am redactat și am tipărit, împreună cu Ioan-Viorel Bădică, revista AISBERG, prima publicație culturală nou înființată în România (despre care Adrian Țion nu suflă un cuvânt). În Octombrie 1990 membrii cenaclului au constituit Societatea Culturală Zalmoxis și, în 14 Decembrie 1990, Societatea a obținut personalitate juridică. Vice-președinți erau Daniel S. Gelu și Dana Suciu, iar eu am fost ales președinte. Era prima societate culturală nonguvernamentală înființată în țară, după Revoluție, și a doua societate nonguvernamentală după Societatea ASCLEPIOS a studenților de la Medicină din Cluj, (societate care gestiona ajutoarele medicale sosite din Occident). Din martie 1990 până în Iunie 1994 am ținut ședințele de cenaclu săptămânal, cu o participare medie pe întrunire de 20-30 membri, în jurul cenaclului oscilând aproximativ 100 de tineri.
Cenaclul Literar Zalmoxis a fost o mișcare de emulație pur literară a tinerilor și apolitică, într-o vreme în care bătăliile politice erau în toi în întreaga țară. În calitatea mea de organizator, de coordonator și de moderator al cenaclului, am găsit o audiență fenomenală în rândul tinerilor, tocmai din acest considerent, pe care cenaclul îl afirma: refuzul oricărei ideologizări politice. Câtă vreme a funcționat cenaclul, membrii săi nu au formulat vreun manifest literar, nici vreun concept literar, regăsindu-se doar în marile dorințe de a se exprima și de a scrie liber, de a-și putea găsi și afirma, fără nici o opreliște, vocațiile.
Apariția acestui cenaclu, dezbaterea pur literară, construcția discursului estetic și căutarea modelelor în literatura nealterată de propagandă, recuperarea valorilor interbelice sau a celor din Exil - au șocat scriitorimea comunistă a orașului, care căuta să minimalizeze gesturile noastre, în încercări de marginalizare a fenomenului, astfel încât, atunci când am înființat și Editura Zalmoxis, unde am reușit primele debuturi editoriale, am resimțit, cu adevărat, mari bucurii. Pe cale privată, în consecința actului istoric de la 1989, reușeam să ne publicăm cărțile, ceea ce, în contextul încremenirilor societății în criptocomunism, reprezenta, pentru noi, un triumf împotriva Cenzurii și împotriva celorlalte îmbâcseli, care s-au perpetuat în regimul iliescian, nu doar la Cluj, ci în întreaga țară.
Desigur, aceste lucruri au trezit, nu doar invidii, ci și repulsii și atitudini ostile în rândul unor scriitori, foști activiști peceriști, care foloseau orice prilej și felurite ,,metode” pentru a discredita și intimida noua mișcare literară. Ifosele lor și megalomaniile lor de atunci persistă, încă, la cei care mai trăiesc în zilele noastre și care își păstrează, cu mândrie, în buzunarele paltoanelor bolșevice din molton, carnetele roșii de membri ai partidului comunist.
În urma reconsiderării și reorganizării activităților Casei de Cultură a Studenților, în Iunie 1994, a avut loc ultima ședință a cenaclului literar Zalmoxis, după patru ani de efervescență.
În anul 1993, în virtutea Legii, în urma unor îndelungate demersuri, am reușit să conving Primăria Municipiului să ne repartizeze un sediu, în chirie, pentru activitățile culturale și editoriale, în spațiul fostei Primării, din Piața ,,Libertății” (actuala ,,Piața Unirii”), la numărul 1. Astfel încât, între 1994-1996, am reușit să dezvolt, ca director de editură, acțiuni editoriale de promovare a tinerilor scriitori. În 1998, spre finalul verii, deși avea contract de închiriere până în anul 2000, Societatea Culturală Zalmoxis a fost evacuată din sediu de către Primărie. Așa s-a încheiat fenomenul literar Zalmoxis.
Nefiind avizat, nefiind pregătit pentru o astfel de relatare istorică, Adrian Țion, calcă strâmb, nu doar din nepricepere, ci și din reavoință. Și calcă în picioare efortul pe care l-am depus, de-a lungul atâtor ani, în favoarea dezvoltării culturale și afirmării literare a unor tineri ai vremii.
Ar fi trebuit să intreprindă o cercetare Țion, fiindcă documente scrise, cu privire la evenimentele create de Societatea Culturală Zalmoxis, există în presa vremii. De altfel, dacă m-ar fi solicitat să îi dau răspunsuri la întrebări, i-aș fi stat la dispoziție. Dar nu a făcut acești pași. A preferat să scrie ,,istorie literară” din burtă și ,,din auzite”, adică ,,după ureche”, după ,,legende” și din ,,zvonuri”, adică după înflorituri și după șușanele, despre evenimente la care nu a participat, la care nu a fost martor.
ADDENDA
Ionuț Țene nu s-a aflat printre inițiatorii acestui cenaclu, deși l-a frecventat, începând cu 1990 și, la rugămintea scriitorului Constantin Zărnescu, l-am cooptat pe băiatul de 18 ani între cei 30 de membri fondatori ai Societății Culturale Zalmoxis. Adrian Mihai Bumb a frecventat cenaclul literar abia începând cu anul 1993, împreună cu colegul său de studenție Ioan Bujor, adică în ultimul an de existență a cenaclului.
În 1994, Ionuț Țene a devenit Vicepreședinte al Societății Culturale Zalmoxis, calitate în care a dat câteva comunicate, de natură culturală, pentru presă.
În anul 1996 Ionuț Țene a fost angajat în Primăria Municipiului, mai apoi, a avut o tentativă nereușită de a prelua conducerea Societății Culturale Zalmoxis, pentru a-i deturna sensul și pentru a o transforma într-un activ politic. La solicitarea mea, a demisionat din Societate și, ulterior, a înființat Fundația Culturală Sarmisegetuza, care a avut un cu totul alt profil și un cu totul alt tip de manifestări sociale, iar Ionuț Țene s-a antrenat în activități, în special, politice.
***
Acum treizeci și patru de ani, am fondat, alături de colegi de generație, o mișcare literară în spațiul cultural clujean, pe care am ținut să o păstrez departe de politizare, înspre potențarea libertății expresiilor artistice, nealterate de vreo ideologie politică.
E adevărat, în Cluj, eu ,,nu am fost pe linie”, așa cum remarca un prieten – l-am întrebat ce ar însemna ,,pe linie” - ,,Nu te-ai dat cu ei”, mi-a răspuns. Am rămas în afara ,,liniei”, departe de ea, prețuind atât lumina Soarelui, cât și pe cea a Lunii, cât și lumina celor care trăiesc în Cluj și care nu au fost nici ei ,,pe linie” și sunt, și în prezent, străini de ea și liberi; și am privilegiul ca unii dintre ei să îmi împărtășească și mie frumoasa lor prietenie. Și-apoi... e un timp pentru fiecare dintre stele, cum, încercam, cândva, să le număr, oglindite în apa Someșului; iar astăzi, când îmi amintesc de momentele acelea, le asociez cuvintelor lui Heraclit: "Nici un om nu poate intra în apa aceluiași râu de două ori, fiindcă nici râul, nici omul nu mai sunt la fel".
